Despre artist

ISTORII ŞI HIEROFANII

Mircea Pop este singurul artist român contemporan care se revendică explicit şi documentat istoric – după ştiinţa mea – din obârşia unor ”artişti” ţărani din secolul al XIX-lea care au practicat ”arta” istorică a gravurii populare pe hârtie (xilogravura) în zona Gherlei (Hăşdate), descendent în linie directă a acestor gravori.

Imaginând ca pe o parte integrantă a propriei opere satul natal, locul originii natale, casa strămoşească, aparţinând iniţial ultimului gravor hăşdăţean, Simion Pop, locurile copilăriei, autorul le adaugă conceptului operei, procedând conform ”teoriei aurei” a lui Walter Benjamin (cf. Boris Groys, Topologia aurei şi alte eseuri, Idea Design Print, Cluj, 2007), aruncând peste aceste realităţi sărace la origini aura modernităţii, făcând ca diferenţele materiale dintre original şi copie să îşi piardă valabilitatea. În acest sens concepe din toate aceste ”documente” un muzeu care este scos din contextul lui social-istoric şi introdus ca parte integrantă a propriei opere. Prin aceasta, muzeul său devine o formă de recuperare a tradiţiei, de răspândire asupra lucrurilor vechii tradiţii artistice, a aurei, printr-un joc al modernităţii, al delocalizării şi relocalizării, al de-zaurizării şi re-aurizării. Aici introduce şi copiile gravurilor de la Haşdate care, în acest context, nu sunt mai puţin originale şi veşnice, creând o ”instalaţie” la scară globală a operei proprii care conţine, prin muzeu, o istorie, şi devine, prin aceasta, ”original”, aşa cum s-a întâmplat deja adesea în istoria modernă a artei, ca de pildă, prin Duchamp sau Andy Warhol. Se creează astfel un ”show” prin care tradiţia însăşi devenie vector de modernitate. Sau, pentru a reveni la teoria noastră, nu este altceva decât o formă de hierofanie prin care realitățile curente sau istorice iau chipul sacralității. (idem, pag. 23)

Autorul se revendică explicit ca un ”produs” nu atât al şcolii clujene contemporane de artă, cât al unei ”istoricităţi” locale, considerându-se un depozitar al unor istorii sedimentate, acumulate ca valori culturale experienţiale ale câtorva generaţii de practicanţi-ţărani, autori din preajma oraşului Gherla ai xilogravurii populare, meşteșug prodiguu care a înflorit în aceasta zonă în urmă cu 200 de ani, destrămându-se apoi ca fenomen de ”aculturaţie” liberă la începutul secolului al XIX-lea. Obârşia sa în satul Hăşdate, locul unde a înflorit miraculos acest fenomen al artei ”primitive” ţărăneşti, iar descendenţa sa susţinută din ultimii gravori populari (este moştenitorul de drept al casei din secolul al XIX-lea a străbunicului său, gravorul Simion Pop, ultimul, prin descendenţa probată a acestor gravori) îl plasează în poziţia de continuator, pe o altă scară, a acestora. Simpla proximitate geografică, dar şi descendenţa din aceşti ”iluştrii” ancestry par a fi suficiente pentru a documenta un nou ”izvod” al creaţiei sale actuale care legitimează nu atât prezenţa sa pe domeniul artistic, cât, mai ales, prin opţiunile lui stilistice şi o ”mistică a sângelui” de coloratură creştină.

La aproape 100 de ani de la stingerea ultimului gravor ţăran, Simion Pop, se naşte un strănepot al acestuia, Mircea Pop, care, de data aceasta, urmând şcolile potrivite, se instruieşte pentru a deveni artist plastic, o profesiune de sine stătătoare, care presupune, de acum, alte rigori şi alte condiţii de manifestare.

Activitate artistică

Din 1998 devine profesor de Educaţie Vizuală la Gherla şi membru al UAP din Romania – filiala Cluj, din anul 2000.

Expoziţii personale: Casa de Cultură a Tineretului, Cluj 1987; Casa de Cultură a Studenţilor, Cluj 1988-1990; Muzeul Donaţiilor, Cluj 1995 (expoziţie de grup); Galeriile UAP, Cluj 2001-2009 (expoziţii de grup); Muzeul Etnografic, Negreşti Oaş 1996; Muzeul de Istorie, Gherla 2002, 2003, 2008; Galeria de Artă, Gherla 2004; Casa de Cultură, Gherla 2007; Muzeul de Istorie, Dej 2010; Muzeul de Xilogravură Haşdate, 2008-2011; Biserica Sfânta Treime, Gherla 2011.

Din anul 2008 începe organizarea în satul Hăşdate a primului muzeu sătesc de xilogravură populară, încercând să pună în valoare activitatea strămoşilor săi, organizând aici tabere de creaţie pentru creatori contemporani şi desfăşurând o asiduă activitate plastică cu elevii şcolii unde era angajat profesor. Treptat, aceast extindere a muncii sale a condus spre o nouă înţelegere a raporturilor artei sale cu tradiţia ilustrată de propriii săi strămoşi. Prin această întoarcere programatică, exemplul atitudinii sale are un caracter de unicitate în arta contemporană, fiind prima tentativă de abordare explicită, programatică, a trecutului familial, pentru a construi, a posteriori, o dinastie artistică, având primele rădăcini, cele mai adânci, în activitatea artistică şi comercială a strămoşilor săi. Despre activitatea sa au scris publiciştii Ilie Călian, Szekely Csaba (ziarul ”Făclia”) şi Daria Dumitrescu (”Mesagerul Transilvan”). A fost puternic încurajat de cuvintele scriitorului Alexandru Căprariu, precum şi de a altor condeieri precum Virgil Raţiu şi Iulian Dămăcuş, şi de cuvintele academicianului Ştefan Pascu, care au recunoscut şi apreciat originalitatea demersului său.

O astfel de postură îmbrăţişează Mircea Pop, convins că este înconjurat de o sacralitate ubicuă pe care o poţi simplu identifica oriunde îţi întorci privirea, spre orice lucru ţinteşti cu degetul. Un fel de ”panteism” precreştin stă la originea acestei atitudini care evocă în fiecare obiect o ”casă a spiritului” viu, sacru, care este acelaşi peste tot şi de care se simte el însuşi animat. Orientalismul mistic şi profan, în acelaşi timp, al concepţiei lui nu devine însă „religie” numai dacă aceste ”hierofanii” de identificare sunt selective şi tind să exprime o doctrină care îi este proprie creştinului practicant.

Occidentalul modern se simte oarecum stânjenit în faţa anumitor forme de manifestare ale sacrului, neputând crede că acesta s-ar putea manifesta, pentru unele fiinţe omeneşti, în pietre ori în arbori. Piatra sacră, arborele sacru nu sunt adorate ca atare – elemente la care artistul se întoarce cu oaracare obstinaţie – ci sunt nişte hierofanii pentru că „arată“ ceva care nu mai este nici piatră şi nici arbore, ci conţin ”sacrul”, care este altceva, ”ganz andere” spune Eliade. S-a arătat în numeroase rânduri şi se cuvine subliniat din nou faptul că orice hierofanie, chiar şi cea mai elementară, reprezintă un paradox. Manifestând sacrul, un obiect oarecare devine altceva, fără a înceta însă să fie el însuşi, deoarece continuă să facă parte din mediul său cosmic. O piatră sacră este tot o piatră; în aparenţă (sau mai bine zis din punct de vedere profan), nimic nu o deosebeşte de celelalte pietre. Pentru cei cărora o piatră li s-a arătat sacră, realitatea sa imediată se preschimbă însă în realitate supranaturală. Cu alte cuvinte, pentru cei care au o experienţă religioasă, întreaga Natură se poate înfăţişa ca sacralitate cosmică. Cosmosul, în totalitatea sa, poate deveni o hierofanie. (M. Eliade)

La Mircea Pop, ”teatrul” acestei manifestări, Hierofania, identifică elementele lumii înconjurătoare nu sub unghiul pitorescului lor ca opere de artă, ci ca ”elemente de limbaj conceptual” prin care exprimă doctrina sa estetică. Metoda sa de a face artă este singura ”religioasă”, pentru că urmăreşte o ”manifestare” profană, liberă de constrângerile rituale şi ceremoniale ale credinţei. Aceasta nu este presupusă cu necesitate ca o formă (animată) a ”histeriei” religioase. Ţine, dimpotrivă, de o anume modernitate care nu este pasională şi emotivă, ci presupune o anume desfăşurare demonstrativă, logică, supusă creativităţii formei artistice ”tranchilizate” într-o ”rețea de concepte” care porneşte de la om – înţeles ca arbore cosmic – şi identifică avatarurile lui pământene prin totemuri, ”toiege”, forme ale puterii şi înţelepciunii, instrumente, unelte, atribute moştenite ale înţelepciunii istorice, ”cupe” – forme ale abundenţei nutritive, averi acumulate, bunuri ale existenţei materiale, dar şi vectori ai desfrâului, ”săbii”, forme de apărare ale vieţii, de promovare a vieţii, arme ale existenţei identitare şi stratificare socială.

VASILE RADU

Ianuarie 2012

Omul arhaic

„Omul arhaic” din Hăşdate.

Xilogravura tip-icoană, „produs” marca Hăşdate

Iată-mă, la doar trei zile distanţă de întâlnirea noastră, în a treia zi de Paşte, la Hăşdate, un sat aflat la circa doi kilometri de municipiul Gherla şi alţi cinci de Mănăstirea Nicula. Pe drumul prăfuit trec în răstimpuri biciclişti, în marea lor majoritate romi – şi rar de tot câte o maşină. Peisajul este însă sublim, de ţară, cu dealuri line, încărcate de pruni, peri şi meri înfloriţi. „Din păcate, nu mai suntem sat – ci parte integrantă a municipiului, lucru care ne dezavantajează profund, fiindcă edilii ne-au uitat cu desăvârşire”, începe artistul, supărat. Îmi spune că „înainte vreme” erau arondaţi la comuna Livada – iar pe vremea ungurilor, la Dăbâca. Păşim în curtea casei strămoşeşti a familiei Pop. Pe frontispiciul căsuţei, ca să se vadă din stradă, e fixată o placă din lemn, care ne informează că aici se află „Muzeul de xilogravură Hăşdate”. O altă plăcuţă este plasată la intrare şi conţine fraza: „Această casă a fost construită de dulgherul şi xilograful Pop Simion în 1852 – 1858. Recondiţionată în 1998 – 2005.” Intrăm în „casa din mijloc”. Sunt plăcut uimit de muzeul care se desfîşoară în interior. Peste tot sunt expuse, într-o ordine desăvârşită, zeci, sute de obiecte ceramice sau de lemn, creaţie a artistului – dar şi copii ale xilogravurilor primului meşter din familie, Gheorghe Pop. Îşi continuă istorisirea Mircea Pop: „Gheorghe, tatăl lui Onisie şi Simion a fost cel mai performant xilogravor din Transilvania şi totodată părintele xilogravurii tip-icoană. Practic, acest gen de artă exista în epocă doar la Hăşdate, pentru că la mănăstirea Neamţu, unde exista un atelier similar, se făcea doar ilustraţie de carte. Gheorghe Pop avea trei oameni care îi vindeau lucrările prin târguri: Todor Moldovan – zis „Mâţu”, Ioan Goron şi Iacob Perint. Iată însă cum a intervenit decăderea lui: şi-a cumpărat multă hârtie de tipar, în suluri şi le-a dus la armenii din Gherla, care s-au angajat să-i vândă xilogravurile. Dar aceştia, ca să scape de concurenţa pe care le-o făcea, nu i-au mai dat banii pe marfă, astfel că Gheorghe a fost nevoit să-şi vândă toate tiparele – iar mai târziu şi gospodăria. Bunicul-meu a fost cel care a răscumpărat casa asta, după ani grei de trudă. „

„Eu sunt a şaptea generaţie de xilogravori.”

Pe grinda de lemn a tavanului camerei sunt scrijelite cuvintele: „Pop Simion – 1858”. Camera de alături, ridicată înaintea celorlalte două, în anul 1852, e şi ea datată cu anul construcţiei, iar fostul „şopru” e însemnat cu anul 1867. Mircea Pop mă fixează pentru o clipă cu ochii săi adânci şi pătrunzători. Îmi spune, trăgând cu putere aer în piept, de parcă ar fi conştient de povara pe care o poartă în spate: „Cum ar veni, eu vreau să umplu acest gol din destinul familiei mele, pentru că ultimele trei generaţii nu s-au ocupat cu xilogravura, au avut cu totul alte ocupaţii. În ciuda acestei sincope, upă Gheorghe Pop eu reprezint, practic, cea de-a şaptea generaţie de xilogravori. Şi s-a mai întâmplat un lucru aproape incredibil cu mine. Fără să ştiu că strămoşii mei înfiinţaseră această artă în Transilvania, eu m-am apucat, de unul singur să execut xilogravuri, pe teme moderniste. Aveam, cum s-ar spune, arta asta în sânge. Am descoperit câteva dintre lucrările lor – aflate acum la mine, în copie – abia în anul 2008, la Biblioteca Academiei Române, filiala din Cluj, în albumele lui Karoly de Visky.” Culmea ironiei – adaugă el zâmbind cu amărăciune – la Muzeul de Artă din Cluj, supraveghetorii din sală nu i-au permis nici măcar să le atingă, să le pipăie materialul, pentru ca nu cumva să lase amprente. Îşi continuă artistul explicaţia: „Mai târziu Florian Dudaş, orădean, unul dintre cei mai importanţi cercetători de artă veche din Transilvania mi-a adus acasă albumul stră-străbunicului meu, Gheorghe Pop, intitulat „Xilogravura veche de la Muscelul Mare”. Acolo, lângă Deva, într-o biserică de lemn fuseseră găsite piesele, iar ele se află depozitate astăzi la Episcopia din Arad. Am aflat că tot de aici, din casa asta, au „zburat” şi opt tipare faţă-verso, deci şaisprezece lucrări, la Muzeul Naţional, secţia etnografie din Budapesta.”

Răzvrătit din naştere

Părăsim muzeul familiei şi ne îndreptăm spre gospodăria lui Mircea Pop, situată la o distanţă de câteva sute de metri. Ajungem în faţa unei case impunătoare, cu etaj, construită lângă o casă veche, bătrânească. Apare o femeie de peste nouăzeci de ani, mama artistului. Se mişcă greu, cu ajutorul unei cârje. „A născut zece copii, biata de ea”, îmi spune sculptorul. Mă lămureşte de asemenea că din cei zece fraţi câţi au fost iniţial la părinţi, astăzi mai trăiesc doar nouă .Asta după ce în urmă cu câţiva ani sora lor cea mică a murit într-un accident misterios de tren. „Etajul casei mi-a rămas mie după moartea ei, iar la parter locuieşte o altă soră de-a mea”, îmi explică el. Urcăm la etajul somptuoasei locuinţe, parţial finisate. Peste tot sunt expuse xilogravuri – dar şi icoane vopsite pe lemn, alături de „arbori cosmici” – stâlpi totemici de lemn, viu coloraţi, cu simboluri care de care mai surprinzătoare. Însă, înainte de a afla povestea icoanelor şi a „arborilor cosmici” vreau să aflu mai multe despre biografia lui Mircea Pop.

Începe prin a-mi spune că e absolvent al Academiei de Arte Vizuale „Ion Andreescu” din Cluj, în anul 1998, şi actualmente îşi câştigă pâinea ca profesor de educaţie plastică la Liceul „Ana Ipătescu” din Gherla. Adaugă apoi: „Până să ajung în acest stadiu, pe vremea lui Ceauşescu am muncit timp de vreo unsprezece ani la „CERO”, Institutul de Cercetări Ceramice Cluj, instituţie lipită de fosta Fabrică de Porţelanuri „Iris”. Am plecat de acolo „cu cântec”, în 1991, după un proces. Mi se desfăcuse contractul de muncă pentru că n-am respectat nişte ordine ilegale ale conducerii, neconforme contractului încheiat între noi. I-am câştigat, după un an şi jumătate în care am stat „pe tuşă” – şi marea mea bucurie a fost că un an mai târziu am intrat şi la Academie, după alte patru încercări anterioare.”

„Asta mi-am dorit să fiu, un om arhaic.”

Ieşim puţin în livada de pruni din spatele casei. În apropiere, pe un deluşor, paşte un cal alb care, în momentul în care îl vede pe artist, nechează asurzitor. „Aşa face întotdeauna când mă vede, mă cheamă la el”, îmi mărturiseşte încântat, artistul. Îl mângâie, fapt care îi produce, evident, plăcere patrupedului. „Mai demult îl mai călăream, dar de când m-am îmbolnăvit am lăsat-o mai moale”, mai spune gazda mea. Mă lămureşte apoi, observând nedumerirea întipărită pe faţa mea: „Era să mor din cauza unui polip pe colon, care mi-a provocat multă suferinţă. Am fost operat şi am scăpat cu bine, dar în continuare nu „funcţionez” decât la optzeci la sută din capacitatea mea iniţială. Ce să-i faci, ăsta-i efectul Cernobâlului, dar şi al suferinţei psihice îndurate după moartea surorii mele.” Îndrăznesc să-l întreb care-i motivul burlăciei sale, până la cincizeci şi cinci de ani, vârsta lui de acum. Îmi răspunde, nu fără o urmă de tristeţe: „Am avut o prietenă de la Cluj, care a venit aici la Hăşdate, dar după trei zile s-a întors în oraş. N-a înţeles nimic din binefacerile vieţii de la ţară. Oricum, încă n-am întâlnit femeia care să fie pe acelaşi „calapod”, care să aibă aceleaşi principii şi scopuri în viaţă cu mine. Totuşi nu mi-am luat nădejdea că o să-mi întemeiez şi eu, cândva, o familie.” Adaugă că a muncit pe brânci la restaurarea casei-muzeu şi la ridicarea noului atelier, în curte. Crede, de altfel, că locul acesta, Hăşdate este cel mai potrivit pentru meseria sa, şi tot aici găseşte, fără probleme şi lemnul necesar sculpturilor sale. Vorbind despre maniera sa de lucru, arată că icoanele pe lemn sunt lucrate în stilul lui Stan Pătraş de la Săpânţa şi a meşterilor iconari de la Sighet: „Eu am sânge maramureşan în vene. Între „totemurile” mele şi crucile pictate de la Săpânţa există o legătură, în sensul că ambele sunt profund arhaice şi viu colorate. Eu sunt şi asta mi-am dorit să fiu: un om arhaic, care să reia, de la începuturile sale, arta lemnului şi xilogravura. Totemurile pe care le creez, asemeni stâlpilor caselor din Maramureş, alungă duhurile rele şi necazurile din gospodărie. Asta-i şi explicaţia rugurilor de Sfântu’ Gheorghe, puse de sătenii din Hăşdate, pe porţile lor, asemeni unor cununi. Sau a roţilor de foc cărora tinerii le dau drumul din vârful dealului, cu strigături, la aceeaşi sărbătoare.”

Ce spun oamenii despre Mircea Pop:

Ilie Buiga, localnic Hăşdate: „Acest om vrea să facă lucruri extraordinare şi e demn de toată lauda. Am auzit că şi moşii lui au fost artişti xilografi şi pictau frumos. E nevoie de astfel de oameni în ziua de astăzi, ca să nu se piardă tradiţia, să dăinuiască tot ce-or început strămoşii lui. De aceea a păstrat cu atâta grijă casa şi toate exponatele rămase de la strămoşi. În copilărie, fraţii mei mai mari îmi povesteau că aici s-au tipărit primele icoane din Ardeal.”

Vasile Radu, critic de artă: „Prin întregul său demers de mare valoare conceptuală, autorul se plasează, într-un mod sui-generis, în acel curent al artei contemporane numit „noua figuraţie”, întemeiat pe mitologia vieţii contemporane. Evadează, însă din aceasta prin puternica tendinţă de erudiţie care reprimă ingenuitatea. „Noua figuraţie” din arta sa nu este rezultatul unei „culturi de televizor”, aşa cum s-a impus acest curent peste hotare, ci devine investigaţie spirituală întemeiată pe carte. Nu ne rămâne decât să subliniuem încă o dată valoarea acestui tip de discurs artistic, care ni se pare pentru arta noastră de o mare îndrăzneală şi noutate. ” („Tribuna”, 9 aug. 1990)

Xilogravura, în definiţia artistului: „Pe un măr sau păr sălbatic se face un desen inversat, ca la icoanele pe sticlă. Apoi se răscoleşte lemnul, în relief, pe contururile trasate de desen, după care se dă cu cerneală tipografică şi se aplică hârtie manuală peste lemn. Pentru a mula hârtia, pe tipar, eu folosesc fundul unei linguri – dar străbunii mei foloseau un fel de sucitor. Oricum, lucrau mult mai academic decât mine – şi-şi semnau ori datau lucrările cu litere chirilice şi uneori latine.”

Mircea Pop, despre „Arborii cosmici”: „Întrebând un elev cu ce se aseamănă sculpturile, mi-a răspuns: cu Nimic. Astfel, pot să deduc – Omul în căutarea nimicului. Iată logica sinceră a unui elev, omul neîmplinit, al aparenţelor. Se pot citi pe lucrări forme vegetale, fructe, forme geometrice, forme animale, păsări, unele având înţelesuri ezoterice şi lăuntrice: Migdalul – sâmburele vieţii; Oul – geneza, naşterea, moartea; Frunza – emoţia, vibraţia materiei, efemerul; Fluturele – senzorialul; Pătratul – pământul, fatalitatea; Inima – dorinţa, infernul, paradisul; Ursul – puterea temporală; Peştele – creştinismul; Cupa – împlinirea; Pelicanul – focul; Cămila – spiritul sacru; Mărul – trupul, carnea; Rodia – seminţiile pământului; Floarea – dăruirea, frumuseţea; Crinul – puritatea; Iisus răstignit; Cubul – piatra înţelepciunii; Mistreţul – puterea spirituală; Pasărea – spiritul; Cocoşul – zorile, deşteptarea; Spirala – labirintul; Ochiul – omniscenţă; Poarta – intrarea, trecerea.

Lucrările sunt simetrice, echilibrate, reprezentând dualismul lumii luate din corabia lui Noe, unde porumbelul vesteşte şi descoperă tărâmul transcenderii, venind cu o ramură de măslin înflorită – a spiritului, iar corbul rămânând pe pământ, în lumea interioară. (.) Fiecare om are un corespondent din acea corabie care acum se găseşte în natură. Lucrările au nume ca: Omul Pasăre, Omul Urs, Omul Cămilă, Omul Poartă, Omul Mistreţ, Omul Rodie, Omul Fluture, Omul Pelican, Omul Barză. Omul este cununia cerului cu pământul. Ieşirea din nume, din poreclă este calea rătăcită. (.) Arborii au simboluri religioase şi mitice, lumea trăind în numele lor, ori al semnului, adică cercului, pătratului, triunghiului, învârtindu-se în jurul propriei axe şi totodată în jurul axului central de unde au pornit, zona din jurul muntelui Ararat.

Sorin Grecu

http://patriaonline.ro/omul-arhaic-2/

Mircea Pop (CV English)

Born on 21 April 1956, în the village of hasdate, Gherla city, county of Cluj.
Studies:
-Popular Art School- painting section, class of 1978;
– Visual Arts Academy ”Ion Andreescu”-ceramic- glass section/class of 1998;
Civic education project 1995
From 1998 2021 teacher holder of Visual Education in the city of Gherla.
Member of UAP Romania- Cluj branch from the year 2000.

Personal exhibitions:
– 1987- The Youth House of Culture- Cluj-Napoca
-1988- The Students House of Culture- Cluj-Napoca
-1989- The Students House of Culture- Cluj-Napoca
-1990- The Students House of Culture- Cluj-Napoca
-1995- The Donation Museum- Cluj-Napoca/Exp.Group
-2001-2009 The UAP Galleries Cluj-Napoca-Exp. Group
-1996 – The Ethnographic Museum- Negresti Oas
-2002- The History Museum – Gherla
-2003 – The History Museum- Gherla
– 2004 – The Art Gallery- Gherla
-2007 – The House of Culture- Gherla
-2008 – The History Museum- Gherla
-2010 – The History Museum- Dej
-2008-2011- The Xilo Museum- Gherla
-2011 – Church Holy Trinity- Gherla
-2024 The Art Gallery Gherla
-2025 The History Muzeum Gherla

Critical appreciation:

1987-”Tribuna”- Cluj-Napoca/Author:poet Alexandru Caprariu
1989-”Tribuna”-Cluj-Napoca/Author: art critic Radu Vasile

-”Steaua”- Cluj-Napoca/Author: academician Stefan Pascu

-”Faclia”- Cluj-Napoca/Author: Ilie Calean

1990- ”Tribuna”- the article ” O mitologie artistică personală”/Author: art critic Radu Vasile
1999-”Mesagerul”-Cluj-Napoca/Author: publicist Daria Dumitrescu

-”Adevarul” of Cluj/ Author: publicist Szekely Csaba

2008-”Mesagerul”of Bistrita/ Author: the writer Virgil Ratiu
2009-”Vatra Veche”of Targu- Mures/Author: writer Iulian Damacus
2011-”Tribuna”-Cluj-Napoca/Author: Mircea Pop

-”Vatra Veche”-Targu-Mures/Autor: Mircea Pop

2024 2025 Faclia Cluj Napoca , publicist Szekely Csaba

”Through his entire approach of great conceptual value, the author places himself in a sui-geberis mode, in that current of contemporary art named, ‘noua figuratie’, founded on the mythology of contemporary life. It escapes but in this powerful trend of scholarship which represses ingenuity. ‘Noua figuratie’ from his art is not the result of a ‘television culture’as this current was imposed abroad but becomes a spiritual investigation based on the book. We only have to outline again the valor of this type of artistic speech, which seeems for our art a great boldness and novelty.”

Vasile Radu, „Tribuna”- August 9-1990